Suntem in pragul anului 2000. Acest ultim an care ne apropie de Jubileu este inchinat Tatalui. Plecand tot de la parabola Fiului risipitor, as dori ca luna aceasta sa pun accentul pe ultima parte, cand fiul cel mic se intoarce acasa: “Fiul i-a spus: «Tata, am pacatuit impotriva cerului si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau». Insa tatal a spus catre servitorii sai: «Aduceti repede haina cea mai buna si imbracati-l! Dati-i un inel in deget si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat si taiati-l: sa mancam si sa ne bucuram, caci acest fiu al meu era mort si a revenit la viata, era pierdut si a fost gasit!”

Acesta este un tata iertator; asa este si Dumnezeu: un tata care asteapta ca fiii sai rataciti prin lume sa se intoarca acasa. Stiu, cu totii pacatuim, dar suntem oare constienti ca pacatul poate fi iertat. Dumnezeu este in asa masura lipsit de rautate incat putem, cu credinta in El, sa apelam la marea bunatate a Domnului pentru a ne primi din nou in casa Sa. Secretul marii convertiri este sa nu privim cu ochii lipsei de pretuire pe care o avem despre noi insine, ci cu ochii iubirii lui Dumnezeu. Daca fiecare dintre noi “ar fi capabil sa priveasca lumea cu ochii iubirii lui Dumnezeu si sa descopere sa modul sau de a vedea lucrurile nu este cel al unui stapan banal ori al unui patriarh anonim, cat mai ales cel al unui tata care da totul si iarta fara a masura iubirea sa pentru fii cu metrul bunei lor conduite, atunci isi va da seama degraba ca adevaratul sau raspuns nu poate fi decat o multumire profunda” (H.J.M. Nouwen).

Asadar, iubirea Tatalui ceresc fata de noi oamenii este nelimitata, iar un exemplu concludent in acest sens este jertfirea unicului Sau fiu, Isus Cristos, pentru mantuirea noastra. Cand ii vom spune lui Dumnezeu: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa fiu numit fiul tau”? Viata aceasta este o provocare pentru noi toti, dar sa nu uitam ca cineva, acolo sus, ne iubeste.

Observandu-l pe Tatal Milostiv, putem descoperi trei cai care duc la o adevarata paternitate: durerea (nu exista compasiune fara lacrimi, sa ne para rau pentru durerea ce i-o pricinuim Tatalui); iertarea (prin aceasta cale devenim asemeni Tatalui, insa iertarea lui Dumnezeu nu pune conditii; nu este necesar sa iertam neconditionat, dar cu cat mai aproape de Domnul, cu atat ne va fi mai usor) si generozitatea (Tatal nu tine nimic pentru sine, “tot ceea ce este al meu iti apartine”; deci, asa cum Tatal s-a daruit in totalitate ambilor sai fii, asa ar trebui si tu, tinere, sa te dedici fratilor si surorilor tale; insusi Isus ne spune: “Nimeni nu are dragoste mai mare decat aceasta: sa-si dea viata pentru prietenii sai”).

Parabola Fiului risipitor ar trebui sa fie un model pentru noi si “Fiti milostivi precum Tatal vostru milostiv este”.