In acest sfarsit de toamna pasii ne poarta prin fosnetul frunzelor cazute pe alei spre crucile ce strajuiesc mormintele parintilor, fratilor sau prietenilor plecati din mijlocul nostru, dar care ne asteapta pentru a-i ajuta cu rugaciunile noastre si, mai devreme sau mai tarziu, sa fim iarasi impreuna.

Suntem atat de obisnuiti sa privim toate din prisma sensibilului, a palpabilului, incat percepem moartea ca pe o ruptura dureroasa, insuportabila chiar. Este moartea o fiinta hidoasa care distruge totul, care ne impiedica sa mai avem vreo legatura cu cei dragi? Nu! Este adevarat ca legaturile sensibile se intrerup: nu ne mai putem vedea, auzi, mangaia… Dar si mai adevarat este ca moartea nu poate afecta cu nimic cea mai frumoasa realitate din noi: iubirea. Dovada sta faptul ca zilnic, mai ales in luna noiembrie, incepand cu ziua dedicata de Biserica credinciosilor raposati (2 noiembrie) se inalta mii de rugaciuni pentru cei plecati din mijlocul nostru.

De ce ne rugam pentru cei raposati? Pentru ca, in cazul in care la moarte nu aveau haina de nunta ceruta de Mantuitorul si indura chinurile purificatoare ale purgatorului, sa fie usurati si eliberati cat mai repede pentru a ajunge in fericirea vesnica. O, marturie negraita a unei iubiri care nu moare! Scurtezi suferinte si grabesti primirea fericirii fara limite.

Si daca cei pentru care ne rugam sunt deja in paradis sau, din nefericire, in iad, ne rugam zadarnic? Aceste rugaciuni, ca si pomenile si jertfele pe care le oferim intra in tezaurul Bisericii, de unde sunt aplicate, prin indulgente, celor de care nu-si mai aminteste nimeni.

Daca nu mai avem bucuria comuniunii sensibile cu cei dragi, sa o folosim din plin in aceasta luna pe cea a comuniunii spirituale, oferind rugaciunile si pomenile noastre pentru cei dragi care au plecat din mijlocul nostru, dar si pentru cei uitati.